Epilog

Noiembrie. Mintea mea e astmatică de-atâta ceață pe care simțirea mea lunatică o adoră. Îmi păcălesc instictul de prezervare și suflu fum în loc de aburi.

Nu m-a sunat de câteva zile. Norocul meu că n-a apucat să mă învețe cum să-i simt lipsa.

Ceața e de vină.

Prea mult verde

Vladuts scrie pe blogul meu:

Acest post se vrea a fi de la mine pentru tine, în stilul meu, dar şi al tău, pentru că ştii că-mi eşti dragă, fără să am habar de ce. Ne-am cunoscut în cele mai tâmpite împrejurări posibile, dar ţin minte şi acum prima replică live. Ai/am schimbat nenumărate porecle şi apelative, am fost o prună, o piersică, o lăcustă, un ciocan, o umbrelă şi un diapazon. Cine ştie când voi deveni şi un reactor termo-nuclear, un sfîrc sau patch-ul al doilea al Football Manager 2010. Aş prefera, personal, să fiu Role Model, dar ştiu că n-are sens, nu o să îmi gâdili niciodată ego-ul. Şi pentru asta vreau să-ţi mulţumesc. Şi acum, să vezi de ce am numit aşa post-ul:

Culoare semaforului care ne permite trecerea e verde. Copacii şi iarba, simbolurile primăverii şi ale trezirii la viaţă a naturii, sunt verzi. Reţeaua de telefonie prin care comunicăm noi are culoarea definitorie verde. Prima mea reţea de telefonie a avut culoarea verde, până a fost preluată. Când te-am cunoscut aveai şuviţe verzi. Şi dacă vreau, mi se pare că ai şi ochii verzi. Filmele mele preferate sunt atunci când în camera în care mi le iau există ceva verde. Şi că veni vorba de camere, pereţii camerei mele sunt verzi. E adevărat că e un verde deschis, dar e verde. Şi mapa mea e verde. Şi mai am un fel de lampă care împrăştie o lumină difuză de culoare verde, dar s-a stricat. Mă gândesc să o duc la reparat. Football Manager 2007, jocul pe care l-am jucat cel mai mult în toată viaţa mea, avea culoarea predominantă verde. Şi singurul tricou alb care îmi place are un pic de verde pe el. Mai am o pereche de Superstar-uri fake care au dungile verzi şi pe care încă îi port, deşi s-au cam rupt… Îmi plac… Şi ai văzut că ecologia şi toate prostiile astea de binefacere şi care presupun voluntariat, dar suflet bun, în esenţă, şi lucruri frumoase, au toate culoarea verde?

Ştii ce voiam să-ţi transmit? Să vii pe la facultate mai des sau să bem o cafea sâmbătă, sau duminică (sau în amândouă zilele) pentru că deşi sunt înconjurat de atâta verde în absolut FIECARE zi, mie tot mi-e dor de tine. Tu eşti Obiectul meu Verde preferat, deşi nu mai ai niciun pic de verde pe tine acum… Azi vii la seminar, mironosiţo!

Cât am trăit?

Asta e leapșă, să văd cât vă ține memoria:

La 20 de ani am ajuns pentru prima dată în Vama Veche, am trecut granița și am mâncat pentru prima oară musaca și marțipan.

La 19 ani am mers cu metroul și am facut bungee jumping.

La 18 ani m-am îndrăgostit întaia oară, am avut primul meu job și mi-am făcut șuvițe verzi.

La 17 ani m-a prins frate-miu fumând.

La 16 ani m-am înecat de la prima țigară și mi-am vopsit părul.

La 15 ani am avut primul meu telefon mobil.

La 14 ani ani am furat o hamsie de pe tejgheaua magazinului din spatele blocului.

La 13 ani credeam că n-o să am niciodată prieten.

La 12 ani am luat cea mai dureroasă trântă cu rolele.

La 11 ani am luat singura notă de zece la matematică din istoria mea educațională.

La 10 ani am aflat ce îngroapă pisica. :))

La 9 ani am purtat fustă prima dată după mulți ani de refuz.

La 8 ani a căzut o poartă pe gâsca preferată a lui tata și a murit. :(

La 7 ani am făcut operație de apendicită și am plâns după învățătoarea mea care s-a mutat în altă localitate.

La 6 ani m-am îndrăgostit de învățătoarea mea.

La 5 ani am fost lovită grav de mașină.

N-am idee ce am făcut în intervalul 2-4 ani.

La 1 an a murit bunicul meu pe care îl iubesc din povestiri.

La cateva luni de viață era să mă sufoc în fașă.

În prima zi de viață, după ce m-a văzut în spital, unchiul meu le-a zis tuturor rudelor că Tatiana a născut o fată urâtă. :|

And in the end, it’s not the years in your life that count. It’s the life in your years..

Cadou

Una bucată colegă de cameră, trei săptămâni până la ziua ei, zero idei de cadou.  Cateva zile mai tarziu, o revelație, un scenariu bine plănuit, actorii aleși pe sprânceană, toate pentru o farsă memorabilă care să țină locul unui cadou.

2 octombrie

Corina : Iiio, ce ochi are Retina!!

Iiio : Termina, mă cu prostiile, e cu Flori de 2 ani, sunt logodiți oamenii!

Corina : Eee, ce-ai mă, zic și eu așa..

10 octombrie seara, reunine în cămin la jucat cărți, eu mă plictisesc și mă duc în camera mea la somn. După o oră mă întorc cu o figură afectată, reușind să stârnesc curiozitatea disperată a Ioanei. Liniște până a doua zi.

11 octombrie, seara la masă :

Iiio : Ia zi-mi tu mie ce ai făcut azi noapte cât ai lipsit, că de dormit, n-ai dormit!

Corina : Ee..nimic, am vorbit la telefon..

Iiio : Cu cine ai vorbit?? Cu ****? Știam eu!! Te-ai întâlnit cu ****!! Ticăloaso!

Corina : Eh.. nu chiar cu ****..

Iiio (disperată) : Dar cu cineee?!? Din Grozăvești?!?

Corina (zâmbind cu vinovăție) : Da..

Iiio : Cu cinee?!?! Doamne!! Cu cineee??

Corina : Cu Retina.. Ioana! Sa nu mai zici nimănui, dacă află Flori, ma ucide!! Problema e ca erau unii pe coridor când am ieșit din camera lui..mi-e frică să nu afle Flori..

13 octombrie

Corina : Mi-a trimis Retina mesaj.. zice să stau liniștită și că nu o să afle nimeni.. El are numarul meu salvat 230, numărul camerei noastre.. dacă vede Flori..

Iiio : Ei, stai liniștită, îl duce si pe el capu’ să șteargă mesajul ăla !

15 octombrie :

(scuze pentru limbaj)

Trecute de 20

“Marți. 24 martie 2009. În colțul de jos al ecranului citesc 7:48 PM. Tocmai m-am liniștit dintr-o partidă zdravănă de plâns. Cauza?

Ioana adresându-mi-se:  – Te superi dacă nu mai am răbdare până la noapte?

Primul gând care îmi fulgeră prin minte este că nu mai are răbdare să guste din tarta de mere din frigider. Mă pregătesc să mă dumiresc în formularea unui răspuns, dar cum apuc să-mi ridic privirea concentrată la episodul 7 al sezonului 5 din Gilmore Girls, văd mâna Ioanei scoțând din geantă un pliculeț mic de la magazinul de bijuterii. O reacție ciudată, lacrimi, o față ascunsă în palme și hohote, hohote de plâns. Am luat pliculețul și am strâns-o în brațe, timp în care ea insista să mă opresc din plans ca să nu înceapă și ea. A fost cea mai caldă îmbrațișare, cred că momentul primordial al ascensiunii Ioanei în topul  ierarhiei  inimii mele. N-a scăpat fără să verse și ea  vreo două lacrimi. A urmat desfacerea plicului, descoperirea comorii, o pereche de cercei. Superbi. Știe că obișnuiesc să port doar câte un cercel, așa că am desfacut unul și mi l-am așezat la urechea stângă. M-am proptit în fața oglinzii ștergându-mi lacrimile ca să-l pot admira. Ioana a luat parte la viața mea din ultima jumătate de an, Ioana e parte din mine  azi.

Toate  astea pentru că mâine, mai bine zis începand cu ora 00.00, 25 martie 2009, 19 devine 20. 20 de ani. Ai mei, da. Mâine plec la mare, cadoul meu pentru mine. Sunt bucuroasă, dar nu pot să exprim bucuria în niciun fel, nici lacrimile de mai devreme n-au părut a fi de bucurie. Sau poate vreau să fiu bucuroasă, poate că am motivele. Sau poate e bucurie, dar nu e fericire. Sigur nu e fericire. Mai am timp să-mi revin. 20 de ani, zic?..”

Asta scriam într-un fișier word acum juma’ de an. Și uite-mă acum, trecută de prima jumătate a celor 20; cât s-a schimbat din starea primei zile nici eu nu știu. Ce știu e că Ioana și-a luat de la mine porția de plâns cu o zi înainte de ai ei 21 de ani. For more details check out the post above :))

Atât:

Binele tău va fi, cel mai probabil, întotdeauna, răul altuia.

Prietenul..

..e ipocrit. Pentru că îți spune că totul va fi bine când nimic nu indică vreo șansă de scăpare din belele în care te afli.

..e ‘defect’. Pentru că tocmai tarele, și nu calitațile inegalabile, îl fac compatibil cu tine.

..e mincinos. Pentru faptul că îți face un compliment pentru cât de bine arăți într-o zi în care ar trebui să te gandești de două ori înainte de a ieși din casă.

..e nesuferit. Pentru că îți critică imperfecțiunile, aproape insesizabile, ale oricărui gest din urma căruia tu nu te așteptai decât să fii lăudat (tocmai pentru că anticipează perfecționarea).

..e nemilos. Pentru că insistă să te convingă că persoana pe care o iubești orbește este nemernica care te-a pus în stand-by.

..e slăbiciune și forță, e lașitate și curaj, e albul cu care negrul tău devine gri.

Ten more minutes, please

Se trezește dimineața pe la două fără zece minute cam ca în fiecare zi din existența ei recentă, încercănată, obosită de atâta somn. Până se ridică din pat se face două, timp în care se străduiește să convingă așternuturile să o mai mintă cu un vis pentru că pe cele de astă noapte nu și le amintește, contrar oricărui efort de memorie. Zece minute zadarnice. Și se ridică obligată de vezica urinară care urlă tot drumul spre budă. Când se întoarce, oglinda o pândește și se razbună proiectând o imagine odioasă. Să se ascundă în pat nu mai poate pentru că stomacul cere doza zilnică de cofeină și nicotină. Frigiderul oricum e gol. Bâjbâie prin dulapuri după căni pentru cafea, eventual mai ronțăie din resturile rămase în punga de cereale de acu două săptămâni și, după ce dă alarma de trezire pe coridorul caminului, se așază haotic pe gresia prafuită și savurează ultimele 2-3 țigări uitate în pachetul de aseară. Mai povestește una-două, mai salută vreun vecin grăbit, mai bârfește vreo vecină – neinteresantă după standardele ei. Se face trei. Amorțeala e la locul ei în fiecare articulație. Pe raft, cursurile pregătite pentru restanță încă se roagă să fie băgate în seamă.

”- Nu acum, mai pe seară, după ce ma trezesc.”

Și ca s-adoarmă ia în mână pentru a mia oară volumul de teatru al lui Cehov. E irelevant să caute vreun semn de carte, oricum a uitat de ultima dată la ce scenă a rămas. Așa că se apucă să citească la întamplare. ” – E plictisitor Cehov, n-am răbdare pentru delectare acum, am de învățat pentru restanțe. Mai bine mă odihnesc ca să am spor la studiu.”

De adormit n-adoarme, ori își irosește vreo două ore cu laptopul în brațe, ori își propune să-și înveselească figura cu puțin rimel și niște blush. Și acum e simpatică tare, parcă ar fi păcat să se fi machiat fără folos. Noroc că sunt fetele în cămin și ies la un suc. Plictisită, admirată de câte un trecător care îi face ochi dulci, dar pe care îl minte zâmbindu-i parșiv, departe de ea gândul de a-i răspunde la avansuri. Îi place să se joace din priviri. Idealurile ei atârnă aruncate dincolo de granița spațială sau ideatică a lumii în care se simte constransă sentimental și intelectual. N-arată niciodată cum se vede prin proprii ochi, îi place să-i înșele cu șarmul unei ice queen care, în fapt,  ascunde în spatele ochilor cameleonici o simplitate monotonă și neatractivă.

Pe la zece se hotărăște să mai taie de pe listă vreo două filme monumentale pe care nu le vazuse în perioada de ignoranță față de cinematografie, dar pe care le-a aflat succesiv mai târziu. Nu se satură de Johnny Depp niciodată, iar pe Al Pacino îl descoperă progresiv aproape săptămânal. Dacă se plictisește de scenariu, închide player-ul și așterne alt playlist de melodii care o răscolesc secundă cu secundă. Savurează o bucată din melodia de adormit a lui Yann Tiersen și se predă somnului, nu înainte de a se asigura că picioarele sunt complet acoperite și că și-a alungat din minte orice gând rău care i-ar putea strica visele.

Noapte bună, București!

Private, or not.

Am întrebat pe cineva ce l-ar interesa să citească într-un blog și mi-a sugerat că oamenii caută, de obicei, să afle despre stilul altora de viața, despre intimitățile acestora. Gândirea asta m-a stârnit un pic, mi s-a părut a fi a unui proprietar de tabloid: “your privacy revealed = our succes”. M-am detașat imediat de gândul ăsta și am luat sugestia ca pe un gest de complezență și ca pe o dorință nevinovată de a vedea natura, în cazul ăsta a mea,  altfel decât din prisma experienței sale. Dacă am curajul să scriu un blog, pot să ofer altora șansa de a se observa, de a asimila stilul meu sau de a se regăsi printre  preferințele, fetișurile mele. Totuși, păstrez distanța impusă din epoca primitivă a acestei pagini:

Am citit pe blogul Ioanei mai devreme un articol mai vechi al ei în care povestea despre lucrurile care îi fac plăcere. Și iată cum sunt eu:

Îmi place

- să stau în ploaie.

- să  ascult melodiile preferate câte trei zile la rând.

- să fiu pupată în colțul gurii.

- camera mea de cămin.

- să scot fulgii din pernă.

-  gramatica.

- să fumez cînd mă plictisesc.

- să mă dau în leaganele de gradină din Carrefour.

- să port un singur cercel.

- să mă legăn înainte să adorm.

- să-mi numar pașii în mers.

- să-mi atârn capul în afara patului.

- trandafirul albastru.

- să scriu pe o coală albă cuvântul ‘beautiful’ în nenumarate variante.

- să atribui nume persoanelor pe care le văd des, dar pe care nu le cunosc.

- să mă uit în oglindă când plâng.

- cuvântul ‘pricinos’.

- să îmi cumpăr ceasuri de mâna.

- Bacardi Breezer cu aromă de pepene.

- mirosul mării sau al cărților vechi.

Nu îmi place:

- niciun preparat culinar cu stafide.

-  să mă uit la filme horror.

- ceaiul.

- laptele de orice fel.

- să văd o fată fumând pe stradă.

- să tai pâinea cu cuțitul.

- emotivitatea exagerată.

- insistența.

- whiskey-ul.

-  să aud pe cineva strănutând.

- să consolez pe cineva.

- să ascult aceeași poveste de două ori.

Minte-mă frumos

Ne naștem mincinoși. Iar pe măsură ce înaintăm în vârstă învățăm aproape pâna la perfecțiune arta disimulării și o extindem. Mai nou inventăm manuale de citit limbajul corpului. Puțini recunoaștem însa că nu le citim ca să demascăm un eventual mincinos, ci ca să ne perfectam minciunile. Ne place să mințim. Mințim precum un bețiv ordinar care, prins cu doza de 100 în mână, neagă pâna la ultima suflare fiecare mililitru de alcool pe care l-a inghițit lacom înainte. Și cu cât ‘paharele’ se adună, cu atât discursul nostru ticălos se amplifică, devenim teatrali, schimbăm scenariile în minte de sute de ori, pentru a fi siguri că ne îndepărtăm ireversibil de orice indiciu care ne-ar putea da în gât.

Când suntem mici, mințim că nu am mâncat din bomboanele puse de mama pe raftul superior al bibliotecii pentru zile de ocazie. Atunci mințim pentru că în creierul nostru slab dezvoltat înțelegem clar că orice încălcare a regulilor părintești se sfârșește cu o pedeapsă. Atunci mințim cu atât patos și cu zero credibilitate din start, uitând că în colțul gurii au mai rămas urme de ciocolată. Dăm vina pe pisică, pe frate sau pe prietenul nostru imaginar. De ce să nu recunoaștem? Suntem încă de atunci contaminați cu microbul sfidării.

Pe băncile școlii primare, cele mai frecvente minciuni sunt cauzate de dorința fiecăruia de a epata, de a ieși în evidență cumva. E natural la 9 ani. Atunci apar conflictele de putere. Și inventăm tot felul de bazaconii despre tații noștri care sunt mai bogați și mai ‘șmecheri’ decât tații altora. Sau inventăm un frate mai mare care îi bate pe toți golanii care ne supără. Minciuna ne ierarhizează în societate.

De la 13 ani e deja o rușine să nu ai in palmares măcar un/o prieten/-ă. Și inventăm amorezi ideali când habar n-avem cum e să ții de mână pe cineva. În liceu mințim cu nerușinare, în toate direcțiile. Mințim părinții despre note, absențe, cluburi, găști. Mințim profesorii despre teme uitate acasă, despre scutiri contrafăcute. Mințim amici despre intimități. Și savurăm minciunile, ne devin un soi de confidente. Uneori le spunem atât de corect, încat ni le însușim drept adevăruri concrete. Și dacă trecem de varsta de 18 ani, minciuna devine un companion omniprezent. De la 18 ani începem să gustăm trădarea altora, să ne îngropăm în trădările noastre. Ne închipuim că dacă suntem majori și avem voie să consumam alcool cât cuprinde și apoi să gonim cu 160km/h (de multe ori ajungând să distrugem mașinile părinților, creierii noștri și ai tovarășilor de bord) avem toată încredințarea să mințim. Și mințim cu șarm, cu farmec. Mințim frumos. Ne ascuțim privirea și auzul, ne prelungim zâmbetele, plecăm capetele în semn de cordialitate. Suntem actorii unor scenarii ecranizate de gândurile noastre infinite. Câștigăm Oscaruri pe seama sfidării.

And this is when the real charade begins. Ajungem persoane cu funcție, devenim responsabili, avem slujbe, familii, copii. Cel mai bine învățăm să mințim de la cei care ne conduc. Ne induc minciuna, ne împing de la spate s-o încurajăm, s-o hrănim. Pentru că minciuna e o fiara înfometată, cu cât primește mai mult, cu atât mai vrea. E ca un bulgăre urnit din vârful unui deal: pâna se prabușeste la poalele dealului, se înfoaie din ce în ce mai mult, se rotunjește. Doar dacă am schimba unghiul de vedere, am ști înainte de a arunca bulgărele de pe deal, că, prin însuși avansul său, linia de sosire e zdrobirea glorioasă a fiecărei particule de zăpadă pe care a atras-o magnetic în coborârea furtunoasă.

Minciuna ne salvează, chiar dacă temporar. Minciuna ne ridică moralul. Minciuna ne face mai importanți. Minciuna contribuie parșiv la stima de sine.

De ce să nu mințim?